Andrei Bărbos – mesager al Fisculaşului
8 februarie 2012
Satul nostru
22 februarie 2012

Pro domo


În vatra satului s-au plămădit, de-a lungul veacurilor, horile străbune, colindele, cântecul de dragoste şi de dor, obiceiurile de peste an, straiele de sărbătoare, toate acestea reflectând bogătia spirituală şi frumuseţea aparte a acestui neam. Cantecul popular este un crâmpei de viaţă dar şi o sinteză a unor concepţii despre lume, o durere sinceră, un strop de jale, o nelinişte fără leac, o mânie ascunsă, o năzuinţă de mai bine. Această zestre este scoasă la lumină în satele mai puţin atinse de civilizaţie şi modernism, unde oamenii nu-şi uită obârşiile.

Din păcate, cu fiecare an ce trece, vedem că interesul pentru valorile tradiţionale româneşti scade simţitor. ,,Folclorul duce neamul. Dacă moare, naţiunea română piere.” spunea Ştefan Petreuş, artistul emblematic al Maramureşului. Păstrarea întru spirit a ceea ce a avut mai bun fiinţa naţională este garanţia continuităţii noastre prin veacuri.

Acestea au fost cateva dintre argumentele ce au stat la temelia constituirii Site-ului ,,Vatra satului” un intrument modest dar necesar şi complementar celorlalte forme de manifestare artistică autentică şi a lucrărilor de cercetare etnologică. Acest portal poate reprezenta o fereastră spre lume a culturii tradiţionale, dar şi un forum de dezbatere a unei problematici abandonată de mass-media, mult prea ocupata cu promovarea surogatului folcloric şi a vedetelor de circumstanţă. Drama satului tradiţional este evidenta, prin distrugerea arhitecturii ţărăneşti, implementarea inadecvată a modernitaţii şi degradarea spirituală.

Pentru a argumenta mai eficient nevoia întoarcerii la obârşii, este indeajuns să-l invocăm în acest context pe unul dintre marii gânditori ai naţiunii: Lucian Blaga. Cred că un citat selectiv din discursul său, ţinut cu ocazia primirii în Academia Romană (1937), poate fi suficient de motivant pentru a redescoperi mirifica lume a universului rural şi a reconsidera zestrea noastră de spirit.

Elogiul satului românesc

                        Lucian Blaga-discurs de recepţie

(…) Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc. (…)

Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzecişi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrîurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. (…)

Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe dinafară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie !). Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîstig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai tîrziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea- poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adînceauşi se înălţau. (…)

Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi. Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat”şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însăşi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunînd că la oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dînd sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. (…) La sat copilăria e o vîrsta autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei

A trăi la sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul lumii. (…) Faptele şi întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică întotdeauna semnificaţii liniare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi. (…) Nu e mai puţin adevărat însă că, în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate care amintesc ca structură sufletească satul-idee. Satul-idee este satul care se socoteşte pe sine însuşi «centrul lumii», şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mii. (…) Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur, în port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. (…) Satul e atemporal.

Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de noroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în «istoria» făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelia sigură a unei autentice istorii româneşti. (…)

Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice. (…) Aş dori ca acest elogiu adus satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn la ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stârneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare.

Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar mai presus de toate să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor”.

Cântecul obârsiei

La obârsie, la izvor
nici o apa nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârsie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum si ape, nor si dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârsie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?


 

 


Administrator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *