De Martisor

Primăvară, primăvară,

Înverzeşte câmpu’ iară,

Să răsară florile

Să le-adune fetele.

Primăvară cu flori multe

Ia grăbeşte, hai mai iute,

Că am o mândruţă frumoasă

Şi până ce-i iarna geroasă

Nu o pot scoate din casă.

Şi, până ce-i iarnă grea

Nu mă pot iubi cu ea,

Că nu-i verde pajiştea.

Primăvara este anotimpul când ne primenim fiinţa. Iubim primăverile pentru că ne readuce puterea de a visa şi pentru că speranţa renaşte odată cu Natura.

Începând de la Dragobete, sărbatoarea dragostei curate, numită si Capu’ primăverii, când se însoţesc păsările iar fetele îşi spală faţa cu apă neîncepută de prin luminişurile pădurii, pentru a avea faţa frumoasă ca a Zânelor, soarele blând ne readuce optimismul.

Pentru a descoperi originile Mărţişorului, trebuie să facem o incursiune în istoria Imperiului Roman. În acele vremuri străvechi, Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii din luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului ci, şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate se regăseşte în culorile mărţişorului, albul semnificând pacea iar roşul, razboiul.

Studiile etnologilor români relevă faptul că Mărţişorul era reprezentat de o monedă de argint sau aur, prinsă cu şnurul împletit alb-roşu şi era purtat la gât sau la încheietura mâinii de către copii şi adolescenţi, până la sosirea cocorilor şi debutul vegetaţiei. După zilele babei Dochia, 1-9 martie, mărţişoarele erau scoase şi atârnate de creanga unui pom fructifer, pentru a dobândi belşugul casei.

Potrivit unor cercetări ale poetului năsăudean, G. Cosbuc, asupra obiceiurilor de Mărţişor, culorile alb şi roşu reprezentau focul şi lumina. Se credea că fetele vor rămâne frumoase tot anul, albe la faţă şi rumene în obraji ca vinul roşu.

Primăvara, noaptea-i mică

Nu-i de mărs la ibovnică

Numa-n luna Făurari,

C-atuncea-s nopţile mari.